marți, 21 februarie 2017

Nașterea într-un spital de stat

   Un subiect pe care vreau neapărat să-l abordez este legat de experiența din spitalul de stat în care am născut. Nu-mi amintesc să fi stat vreodată în spital, singura mea vizită care m-a facut să-mi doresc cu toata ființa mea să nu mai ajung acolo a fost la completarea fișei medicale pentru permisul de conducere ( deci acum vreo 14 ani). Toate analizele si controalele le-am făcut la clinici private.
   Majoritatea sarcinilor multiple prezintă risc de nastere prematură și  gândul că voi sta internată într-un spital mă îngrozea, eram chiar disperată. Am discutat cu doamna doctor care mă supraveghea despre nașterea la o clinică privata și, spre surprinderea mea, mi-a spus că, în cazul în care voi naște prematur, cel mai sigur pentru mine si pentru bebeluși este să fim într-un spital de stat. Cel mai sigur si cel mai ieftin, pentru că in cazul unei clinici private costurile pentru fiecare zi de spitalizare sunt destul de mari. De acum a trebuit sa scot ,,toate armele din dotare" si să mă mobilizez: optimismul și speranța că totul va fi bine m-au ajutat să trec și peste acest ,,hop". Dacă așa era cel mai bine pentru bebeluși, trebuia să văd lucrurile altfel decât până atunci. Am început sa caut informații despre spitalul în care urma sa nasc. Unele mame povesteau că asistentele si infirmierele erau chiar drăguțe, implicate, saloanele erau curate, contrar asteptărilor, altele erau foarte dezamăgite de condiții si de echipa medicală, dar am ales să cred si să sper că eu voi avea parte de prima varianta si așa a fost (,,puterea atracției" despre care se tot vorbește poate chiar funcționează).
   In cazul meu, experiența nașterii nu a fost traumatizantă.  Toată echipa medicala s-a comportat ireproșabil, ca si cum m-ar fi cunoscut de ceva timp, m-au tratat cu vorbe frumoase, încurajări si aprecieri. În spital am fost profund impresionată de toată atenția, delicatețea, empatia și profesionalismul de care au dat dovada toți cei implicați, de la infirmiere, până la medicii rezidenți. M-am internat dimineața, in jurul orei 9, am urmat toate procedurile dinaintea nașterii: analize, controale, monitorizare. Aveam 38 de saptamani, depașisem pericolul nasterii premature de care îmi era atât de frică. La 17:23 se năștea fetita, si după 3 minute, si băiețelul. A trecut si prima noapte, copiii au rămas in secția de Neonatologie. Mi-era dor de ei, voiam să-i văd, să-i simt, sa-i îmbrățișez, sa-i pup, dar numai dimineața am putut sa fac aceste lucruri. Când a venit medicul neonatolog, mi-a spus ca fetița are piciorușul stâng într-o poziție anormala. Despre băiețel mi-a spus ca nu a deschis încă ochișorii si necesită un consult oftalmologic. Toate acestea m-au bulversat, m-au destabilizat, m-au făcut sa uit tot ceea ce era legat de mine, trecusem printr-o operație de cezariana, dar nu mai simțeam nicio durere fizica, doar sufleteasca. Nu mai conta nici cum arăta salonul, nici cum erau asistentele, ceea ce ma preocupase pana acum dispăruse. Si câtă importantă acordasem acestor detalii insignifiante... Atâtea griji fara rost.
   Cele 5 zile cât a durat spitalizarea mi s-au părut interminabile. Au urmat controale de specialitate cu fiecare copilaș în parte, clipe de disperare, îngrijorare, dar toate au avut un final fericit. Am fost sfătuiți și încurajați de medici si asistente și am depășit această situație critică care ne-a tulburat fericirea pentru moment. Pentru a mă scoate din acea stare, soțul meu îmi spunea că fetița va deveni o balerină celebră și băiețelul va cuceri toate fetele cu ochii lui superbi și reușea să mă facă să râd. Acum, la aproape doi ani, fetița dansează pe vârfuri ca o adevărată balerină și băiețelul impresionează toate prezențele feminine cu ochii lui albastri.
   In ultimele rânduri ale acestei păstări, vreau sa subliniez că încă există mulți profesioniști în spitalele de stat din România și le mulțumesc pe aceasta cale pentru tot ce au făcut pentru noi.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Lacrimi de fericire

   Scopul acestui blog a fost de a rememora clipele frumoase pe care le-am trăit de când am primit binecuvântarea de a avea doi copii, așa că voi încerca să păstrez cronologia stărilor prin care am trecut începând cu ziua în care mi s-a schimbat complet viața. Din acel moment, am simțit ca am într-adevar un scop in lumea asta. De la bun început, doamna doctor care m-a supravegheat in timpul sarcinii m-a avertizat că o sarcina gemelara este destul de dificilă și trebuie să evit orice efort, oricât de neînsemnat mi s-ar părea mie.
Mi-a recomandat ca treburile casnice să i le ,,deleg" soțului. Nu am acordat o mare importanța acestor recomandări pentru ca mă simțeam excelent, nu aveam nici grețuri, nici senzații specifice graviduțelor, credeam ca am o sarcina atipica. In această perioadă de euforie, am pus și murături, am făcut compoturi (pentru prima oara în viața mea), dar când să termin și gogoșarii la oțet am simțit ca îmi vine rău din cauza mirosului. Aveam doar șase saptamani de sarcină și am început să conștientizez că nu va fi chiar așa cum am crezut. A trecut totul repede, așteptam cu nerăbdare să-i pot simți, mă interesam pe unde puteam să aflu care e senzația, mi-era teama ca vor mișca și eu nu-mi voi da seama. Așa ceva este imposibil, dar cum marturiseam într-o postare anterioară, atât in timpul sarcinii, cât și in primul an, am trăit cu o teamă continuă că nu mă voi descurca cu noile responsabilitați.
   Momentul mult așteptat a venit in a doua
zi de Crăciun, a fost a doua mare emoție ca intensitate (după aflarea veștii ca ,,nu e unul, sunt doi''). Doamneee, retrăiesc acum acel sentiment înălțător, minunat, chiar nu se poate descrie în cuvinte (sună a clișeu, dar exact așa e), atunci te îndrăgostești iremedial de bebeluși, atunci chiar știi ca e adevărat și peste puțin timp vei ajunge pe culmile fericirii atingând, imbrațișând doua minuni. Prin ianuarie nu se cunoștea prea mult burtica, dar din februarie am început sa iau proporții, nu mai puteam să fac mare lucru și ,,i-am delegat" soțului majoritatea treburilor casnice, la recomandarea doamnei doctor. Deși perioada din timpul sarcinii mi s-a părut destul de dificila, rememorând, îmi dau seama că exageram, nu a fost așa de greu. Erau lucruri pe care nu le întâlnisem niciodată, stări, senzații, trăiri care îmi dădeau o stare de disconfort, tocmai pentru ca erau noi, necunoscute. Multe mame spuneau că e minunată aceasta perioadă și mă simțeam vinovată că eu nu pot sa spun același lucru. Acum, privind în urma, pot spune și eu că experiența maternității este extraordinară, am uitat micile neplăceri și îmi amintesc cu emoție de toate tumbele pe care le făceau năzdrăvanii mei, câteodată se așezau într-o anumita poziție si rămânea burtica țuguiată câteva minute. Oricum, nu durează prea mult, aproape noua luni trec cu viteza luminii, nu exagerez deloc, te trezești că a sosit ziua ,,Marii întâlniri" și parcă nu te simți pregătită, desi ți-ai imaginat cum va decurge totul de atât de multe ori.
   ,,Marea întâlnire" a avut loc într-o zi superba de mai. De vreo săptămână nu ma simțeam foarte bine, îmi crescuse tensiunea arteriala și doamna doctor a decis sa ma cheme la spital. In urma rezultatelor analizelor, m-a anunțat că aceea este ziua cea mare: mă voi întâlni cu cele mai prețioase ființe de pe pământ. Când i-am văzut și i-am auzit pentru prima oara, am vărsat primele mele lacrimi de fericire. Și de atunci, aproape în fiecare zi îmi joacă in ochi lacrimi de fericire la vederea acestor îngerași plini de bunătate, bucurie și dragoste.

vineri, 17 februarie 2017

De ce un blog?

   De ce un blog? Ideea de a crea un blog mi-a venit într-o clipă in care ma gândeam că peste câteva luni iubiții mei copilași vor implini doi ani și eu va trebui sa ma reîntorc la serviciu. Nimic neobișnuit, doar ca imediat mi-a zburat gândul la altceva: când au trecut acești doi ani? In acele momente am început sa-mi amintesc tot ceea ce am trăit de când am rămas însărcinată și mi-am dat seama ca am uitat câteva lucruri. Și nu mi-a plăcut deloc.
   Mi-a părut rău ca nu am notat toate detaliile de când am rămas însărcinată și până în prezent. Am o agendă în care am notat evenimente importante din viața copilașilor: primii dinți, primii pași, primele cuvinte, dar nu pot scrie mereu pentru că tot ceea ce are mama este interesat pentru copii. Și când văd agenda, o vor ei și încep sa citească: ,,pâta, pâta, pâta", așa că amân până la ora de somn. De azi înainte voi scrie pe blog, când mă lasă ei, bineînțeles.
   Orice viitoare mamă devine un expert in căutarea de informații. Internetul, cărțile de specialitate, revistele, orice sursă de informație este bine-venită. Desigur, indicat este să selectezi informația și să nu cazi in cealaltă extremă de a lua de bun tot ce găsești pe internet. Problema era că despre sarcina gemelară nu s-a scris foarte mult. Am găsit câteva lucruri pe forumuri de mame, dar după câteva postări dispăreau fară urmă (era clar ca nu aveau timp sa stea sa scrie). In plus, când ești însărcinată, ai tot felul de întrebări și oricât de comunicativ ar fi medicul care-ți urmărește sarcina, tot ai o mulțime de nelămuriri pe care ai vrea sa le afli de la cineva care a trecut prin asta, la fel ca tine. Nu voiam sa fiu o pacientă agasantă, așa ca mă limitam la câteva întrebări importante.
   In prima postare v-am mărturisit că aflarea veștii ca voi avea doi copii m-a lăsat fără glas. Inca un lucru care vine la pachet cu sarcina, pe lângă bucuria nemărginită, imposibil de descris, este o frica permanentă de ceea ce urmează, teama de necunoscut, in cazul meu, teama ca nu ma voi descurca cu doi copii. Cum voi avea grijă singură de amandoi (soțul era la serviciu până la 18.00), cum ii voi hrani, cum? M-aș fi bucurat enorm sa găsesc o altă mamă care să se confrunte cu aceleași dileme.
   O zi minunată va doresc!

Despre mine

  Anul 2014 mi-a schimbat complet viața. Până in 2014, totul decurgea lin, aveam o viața frumoasă, liniștită, un soț exact așa cum mi-am dorit, dar ne lipsea ceva: un copilaș. Suntem genul de oameni care fac lucrurile încet, dar bine (cel puțin așa ne place nouă să credem), ca ardelenii, deși noi suntem olteni. Am parcurs etapele firești: ne-am cunoscut, am așteptat vreo 8 ani până sa ne unim destinele in fața lui Dumnezeu, am intrat ca mai toți tinerii in programul ,,Prima casă", am renovat apartamentul pe care il vom plati până ieșim la pensie și urma sa facem un copil. Totul a fost planificat, dar am avut parte de cea mai mare bucurie la care nu am îndrăznit sa visez vreodata: pe 14 octombrie 2014 am aflat ca voi fi mamă. In timpul controlului doamna doctor a ridicat doua degete, exact ca la școală, și spunea: ,,nu e unul, sunt doi''. Era pentru prima dată când nu mai planificam nimic, m-a luat prin surprindere aceasta veste, mi-a marcat existența, chiar rămăsăsem fără glas, ridicam doar doua degete si rosteam aceleași cuvinte ca ale doamnei doctor: ,, nu e unul, sunt doi". Din acest moment, nimic nu a mai fost la fel ca înainte.

Valsul fluturasilor

,, Muzica purifică sufletele de praful vieții cotidiene" ne spune Berthold Auerbach. Sunt întru totul de acord cu această afirmație. În...