Lacrimi de fericire

   Scopul acestui blog a fost de a rememora clipele frumoase pe care le-am trăit de când am primit binecuvântarea de a avea doi copii, așa că voi încerca să păstrez cronologia stărilor prin care am trecut începând cu ziua în care mi s-a schimbat complet viața. Din acel moment, am simțit ca am într-adevar un scop in lumea asta. De la bun început, doamna doctor care m-a supravegheat in timpul sarcinii m-a avertizat că o sarcina gemelara este destul de dificilă și trebuie să evit orice efort, oricât de neînsemnat mi s-ar părea mie.
Mi-a recomandat ca treburile casnice să i le ,,deleg" soțului. Nu am acordat o mare importanța acestor recomandări pentru ca mă simțeam excelent, nu aveam nici grețuri, nici senzații specifice graviduțelor, credeam ca am o sarcina atipica. In această perioadă de euforie, am pus și murături, am făcut compoturi (pentru prima oara în viața mea), dar când să termin și gogoșarii la oțet am simțit ca îmi vine rău din cauza mirosului. Aveam doar șase saptamani de sarcină și am început să conștientizez că nu va fi chiar așa cum am crezut. A trecut totul repede, așteptam cu nerăbdare să-i pot simți, mă interesam pe unde puteam să aflu care e senzația, mi-era teama ca vor mișca și eu nu-mi voi da seama. Așa ceva este imposibil, dar cum marturiseam într-o postare anterioară, atât in timpul sarcinii, cât și in primul an, am trăit cu o teamă continuă că nu mă voi descurca cu noile responsabilitați.
   Momentul mult așteptat a venit in a doua
zi de Crăciun, a fost a doua mare emoție ca intensitate (după aflarea veștii ca ,,nu e unul, sunt doi''). Doamneee, retrăiesc acum acel sentiment înălțător, minunat, chiar nu se poate descrie în cuvinte (sună a clișeu, dar exact așa e), atunci te îndrăgostești iremedial de bebeluși, atunci chiar știi ca e adevărat și peste puțin timp vei ajunge pe culmile fericirii atingând, imbrațișând doua minuni. Prin ianuarie nu se cunoștea prea mult burtica, dar din februarie am început sa iau proporții, nu mai puteam să fac mare lucru și ,,i-am delegat" soțului majoritatea treburilor casnice, la recomandarea doamnei doctor. Deși perioada din timpul sarcinii mi s-a părut destul de dificila, rememorând, îmi dau seama că exageram, nu a fost așa de greu. Erau lucruri pe care nu le întâlnisem niciodată, stări, senzații, trăiri care îmi dădeau o stare de disconfort, tocmai pentru ca erau noi, necunoscute. Multe mame spuneau că e minunată aceasta perioadă și mă simțeam vinovată că eu nu pot sa spun același lucru. Acum, privind în urma, pot spune și eu că experiența maternității este extraordinară, am uitat micile neplăceri și îmi amintesc cu emoție de toate tumbele pe care le făceau năzdrăvanii mei, câteodată se așezau într-o anumita poziție si rămânea burtica țuguiată câteva minute. Oricum, nu durează prea mult, aproape noua luni trec cu viteza luminii, nu exagerez deloc, te trezești că a sosit ziua ,,Marii întâlniri" și parcă nu te simți pregătită, desi ți-ai imaginat cum va decurge totul de atât de multe ori.
   ,,Marea întâlnire" a avut loc într-o zi superba de mai. De vreo săptămână nu ma simțeam foarte bine, îmi crescuse tensiunea arteriala și doamna doctor a decis sa ma cheme la spital. In urma rezultatelor analizelor, m-a anunțat că aceea este ziua cea mare: mă voi întâlni cu cele mai prețioase ființe de pe pământ. Când i-am văzut și i-am auzit pentru prima oara, am vărsat primele mele lacrimi de fericire. Și de atunci, aproape în fiecare zi îmi joacă in ochi lacrimi de fericire la vederea acestor îngerași plini de bunătate, bucurie și dragoste.