Nașterea într-un spital de stat

   Un subiect pe care vreau neapărat să-l abordez este legat de experiența din spitalul de stat în care am născut. Nu-mi amintesc să fi stat vreodată în spital, singura mea vizită care m-a facut să-mi doresc cu toata ființa mea să nu mai ajung acolo a fost la completarea fișei medicale pentru permisul de conducere ( deci acum vreo 14 ani). Toate analizele si controalele le-am făcut la clinici private.
   Majoritatea sarcinilor multiple prezintă risc de nastere prematură și  gândul că voi sta internată într-un spital mă îngrozea, eram chiar disperată. Am discutat cu doamna doctor care mă supraveghea despre nașterea la o clinică privata și, spre surprinderea mea, mi-a spus că, în cazul în care voi naște prematur, cel mai sigur pentru mine si pentru bebeluși este să fim într-un spital de stat. Cel mai sigur si cel mai ieftin, pentru că in cazul unei clinici private costurile pentru fiecare zi de spitalizare sunt destul de mari. De acum a trebuit sa scot ,,toate armele din dotare" si să mă mobilizez: optimismul și speranța că totul va fi bine m-au ajutat să trec și peste acest ,,hop". Dacă așa era cel mai bine pentru bebeluși, trebuia să văd lucrurile altfel decât până atunci. Am început sa caut informații despre spitalul în care urma sa nasc. Unele mame povesteau că asistentele si infirmierele erau chiar drăguțe, implicate, saloanele erau curate, contrar asteptărilor, altele erau foarte dezamăgite de condiții si de echipa medicală, dar am ales să cred si să sper că eu voi avea parte de prima varianta si așa a fost (,,puterea atracției" despre care se tot vorbește poate chiar funcționează).
   In cazul meu, experiența nașterii nu a fost traumatizantă.  Toată echipa medicala s-a comportat ireproșabil, ca si cum m-ar fi cunoscut de ceva timp, m-au tratat cu vorbe frumoase, încurajări si aprecieri. În spital am fost profund impresionată de toată atenția, delicatețea, empatia și profesionalismul de care au dat dovada toți cei implicați, de la infirmiere, până la medicii rezidenți. M-am internat dimineața, in jurul orei 9, am urmat toate procedurile dinaintea nașterii: analize, controale, monitorizare. Aveam 38 de saptamani, depașisem pericolul nasterii premature de care îmi era atât de frică. La 17:23 se năștea fetita, si după 3 minute, si băiețelul. A trecut si prima noapte, copiii au rămas in secția de Neonatologie. Mi-era dor de ei, voiam să-i văd, să-i simt, sa-i îmbrățișez, sa-i pup, dar numai dimineața am putut sa fac aceste lucruri. Când a venit medicul neonatolog, mi-a spus ca fetița are piciorușul stâng într-o poziție anormala. Despre băiețel mi-a spus ca nu a deschis încă ochișorii si necesită un consult oftalmologic. Toate acestea m-au bulversat, m-au destabilizat, m-au făcut sa uit tot ceea ce era legat de mine, trecusem printr-o operație de cezariana, dar nu mai simțeam nicio durere fizica, doar sufleteasca. Nu mai conta nici cum arăta salonul, nici cum erau asistentele, ceea ce ma preocupase pana acum dispăruse. Si câtă importantă acordasem acestor detalii insignifiante... Atâtea griji fara rost.
   Cele 5 zile cât a durat spitalizarea mi s-au părut interminabile. Au urmat controale de specialitate cu fiecare copilaș în parte, clipe de disperare, îngrijorare, dar toate au avut un final fericit. Am fost sfătuiți și încurajați de medici si asistente și am depășit această situație critică care ne-a tulburat fericirea pentru moment. Pentru a mă scoate din acea stare, soțul meu îmi spunea că fetița va deveni o balerină celebră și băiețelul va cuceri toate fetele cu ochii lui superbi și reușea să mă facă să râd. Acum, la aproape doi ani, fetița dansează pe vârfuri ca o adevărată balerină și băiețelul impresionează toate prezențele feminine cu ochii lui albastri.
   In ultimele rânduri ale acestei păstări, vreau sa subliniez că încă există mulți profesioniști în spitalele de stat din România și le mulțumesc pe aceasta cale pentru tot ce au făcut pentru noi.