In sfârșit, acasă!

   In sfârșit, acasă! Venirea acasă cu bebelușii a fost o noua provocare. Până să scriu aceste rânduri eram convinsa ca am stat 5 zile în maternitate, dar acum când am calculat mi-au ieșit 7 zile la număr. Multe zile de neliniște, anxietate, amestecate cu entuziasm și fericire. Îmi amintesc cât de nerăbdătoare eram sa ajungem acasă, să-i pot alinta, să le pot cânta, să-i pot strânge în brațe, să-i legăn și să râd cu ei. Cât am stat in spital, îmi doream atât de mult să treacă mai repede timpul și să ajungem acasă cu toții. Casa era pregătită de ceva vreme pentru cele două minuni care au venit pe lume, pătuțurile instalate lângă patul nostru, hăinuțele, scutecele, tot. Când i-am așezat în pătuțuri ne uitam la ei și nu ne venea să credem ca sunt ai noștri, ne minunam de ei, îi mulțumeam Domnului pentru această binecuvântare și ne rugam să ne ajute să ne descurcăm. In prima săptămână soțul meu a stat acasă, când li se făcea foame îl alăptam pe unul, iar pe celalalt îl ținea soțul, îi canta si îl legăna până îi venea rândul. Nu puteam să-i hrănesc pe amândoi în același timp, alăptarea simultană mi se părea imposibilă cu doua ființe atât de fragile și delicate, mi-era teamă că nu i-aș ține bine, că le-as putea face rău, așa ca, după câteva încercări nereușite m-am hotărât sa amân alăptarea simultană peste câteva luni, când vor fi mai ,,zdraveni". Zilele în care soțul meu a stat cu noi au trecut cu viteza luminii. Duminică seara i-am mărturisit cu lacrimi în ochi că am niște emoții uriașe pentru ziua următoare când rămâneam singură cu ei. Mi-era teamă ca nu mă voi descurca, nu voiam să plângă, să sufere și gândul ca nu voi putea să fac fața situației mă îngrozea, deși soțul meu m-a asigurat că sunt pregătită de orice și că nu are rost să-mi consum energia atât de necesara cu astfel de gânduri. Avea dreptate și de data asta. Ziua următoare a fost una dintre cele mai liniștite si mai superbe zile din viața mea. Copilașii parcă știau că tata nu mai este disponibil și nu cereau să mănânce amândoi in același timp. Își așteptau cuminți randul: la masa, la schimbat. Totul mergea ca pe roate.
   Nu toate zilele au fost atât de liniștite, dar acum nu-mi amintesc nimic neplacut din aceea perioada, desi dacă stau să mă gândesc mai mult nu stiu cum am reușit sa ,,supraviețuiesc" atunci. Nu mâncam, nu dormeam pentru că micuții mâncau pe rând, dormeau pe rând, ceea ce însemna că eu nu prea aveam când să am timp pentru mine. Și totuși, am ,,supraviețuit". Dacă aș fi avut un serviciu extrem de bine plătit, nu aș fi putut rezista atâtea nopți nedormite, dar când este vorba de copiii tăi se pare că primești puteri supranaturale care te ajută să depășești primele luni destul de solicitante pentru o mămică de gemeni.