Momente grele

  A venit momentul să scriu despre una dintre cele mai dificile experiențe pe care le-am avut de când am devenit părinți. Până acum nu am dezvăluit nici cel puțin apropiaților nostri trăirile, momentele de deznădejde, clipele de disperare pe care le-am trăit în primele luni de viață ale micuților nostri. Dupa nașterea copiilor, vestea că baiețelul are canalul lacrimal înfundat și fetița are piciorul într-o poziție anormală ne-a distrus sufletele, am simțit ca ne prabușim (acum, după doi ani, îmi dau seama că eram copleșiti de tot ceea ce se întampla si din cauza aceasta nu puteam să credem că ni se întamplă nouă așa ceva). La o săptamână dupa naștere am fost la un control oftalmologic și am aflat că ambii copii au canalele partial înfundate la ambii ochi. Era nevoie de masaj și în cazul în care nu se deschideau canalele prin masaj, era nevoie de o intervenție chirurgicală. Intr-adevăr, cuvintele sunt insuficiente pentru a descrie spaima pe care am trăit-o patru luni (din fericire, în patru luni s-au desfundat canalale cu masajul pe care ni l-a recomandat medicul oftalmolog). Și nu era singura noastră problemă. Fetiței i-am facut masaj la picioruș de cel puțin 3 ori pe zi așa cum ni s-a recomandat în spital și la 2 luni am fost la un renumit doctor ortoped din oraș care ne-a tratat cu indiferență. Am avut trimitere de la medicul de familie pentru ambii copii, dar pe baiețel nu prea voia să-l controleze, ne întreba daca are și el o problemă similară cu a fetiței, dar am insistat să se uite și la el. A spus că sunt bine ambii copii (deși nu a durat mai mult de câteva secunde așa-zisul control), au doar platfus. In registru a notat diagnosticul fetiței: talus valgus picior stâng, dar nouă ne-a spus că fetița nu are nicio problema, să revenim peste doua luni la un control. Eram bulversată, citisem destul de mult despre subiectul acesta si nu-mi venea să cred că în maternitate medicii au omis să ne spună despre acest talus valgus la prințesa noastra. Am plecat cu un gust amar de la control, am insistat să-i arăt cum fac masajul la picioruș și m-a sfatuit să continui și dacă pâna peste doua luni nu-si va reveni piciorusul, îi vom pune niste ,,săndăluțe speciale" pe care să le poarte noaptea. Vorbea cu o nepăsare care mă intriga pe de o parte, pe de alta mă determina să cred că poate are dreptate și nu e nimic grav. Dar nu am putut să stăm liniștiți și am cerut părerea altui medic dintr-un alt oraș. O altă experiență traumatizantă din cauza căreia am stat cu sufletul la gură pâna când fetița a învațat să meargă. Când am intrat cu fetița în cabinetul acestui doctor universitar, ne-a certat că nu i-am făcut ecografia de șold in primele săptamâni de viață. Am încercat să-i explicăm că nu este suspectă de displazie de șold, ci are piciorușul stâng într-o poziție anormală (în urma masajului se observau îmbunatățiri, dar voiam părerea unui specialist). Cu greu a acceptat să vorbim și noi, am insistat să-i spunem că mai are un frațior geaman și fiind locul ,,strâmt" a avut piciorușul așa. Ne-a recomandat radiografia pentru că numai așa putea să-și dea seama. Doua săptămâni nu am putut să dormim,  eram neliniștiți, simțeam că nu e nevoie de nicio radiografie, că am expune-o la raze X la doar câteva luni fără sa avem un motiv întemeiat. Pe de altă parte, ne era teamă că dacă într-adevăr ar avea o problemă, nu am acționat din timp și nu ne-am fi putut ierta niciodată pentru asta. Am decis după îndelungi discuții și frământări să-i facem radiografia. Printesa a fost și este un copil foarte activ, dădea mereu din mânuțe și din piciorușe, dar a dormit în timpul radiografiei, s-a trezit când am ajuns acasă. Medicul radiolog și-a exprimat opinia spunându-ne că nu vede vreo problemă și nu întelege de ce i s-a recomandat radiografie pentru că displazia de șold se diagnosticheaza din maternitate. Din nou am avut mustrări de conștiință și am ajuns la concluzia că nu ar fi trebuit să-i facem radiografia, dar era prea târziu pentru regrete. Ziua urmatoare am mers cu radiografia la vestitul medic care nu m-a crezut când i-am spus că fusesem la control în urmă cu două săptămâni. M-a întrebat suspicios: ,,Sigur?" și a luat registrul să verifice. I-am răspuns politicos, deși reacția lui ar fi meritat altceva, că sunt foarte sigură, nu sigură și chiar îl rog să verifice registrul. Dupa ce s-a convins, a luat o riglă și a trasat câteva linii nesigure pe radiografie. Nu mi-a inspirat deloc încredere, cu tot renumele lui. S-a întors la birou și a scris ceva, apoi mi-a spus că trebuie să cumpăr o orteză Becker pe care fetița trebuie s-o poarte zilnic. Mi-a indicat magazinul de unde s-o cumpăr și m-a sfătuit să mă grabesc pentru că se apropie ora închiderii și să ne vedem peste doua săptămâni. L-am lăsat să-și termine discursul și i-am spus că firesc ar fi să-mi explice de ce este nevoie de o orteză, nu să-mi spună de unde s-o cumpăr. Eu ca parinte hotărăsc ce voi face în privința copilului meu, nu altcineva. Și ținând cont că sunt într-o clinică privată, ar trebui să-mi aloce suficient timp pentru a-mi spune un diagnostic. Când mi-a văzut reacția și-a schimbat atitudinea. Degeaba. Profesionalismul lui a fost pus sub semnul întrebării și am luat decizia de a nu chinui copilul cu orteza. Piciorușul ei stâng s-a îndreptat, avea o pozitie normală cu ajutorul masajului. Ne-am rugat la Dumnezeu ca aceasta să fie cea mai buna decizie, deși până nu am văzut-o mergând nu am dormit liniștiți. Acum aleargă, dansează și câteodată ne mai amintim cât am suferit din cauza unui diagnostic greșit și îi multumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat și în acele momente critice.